“Nu E Sfârșitul, E Un Nou Început”

Sunt momente în viață când totul pare că se oprește în loc — nu pentru că lumea s-a oprit, ci pentru că ceva din tine s-a schimbat. În ultimele luni, am trăit în acea liniște. Departe de camere, de mulțimi și de competiții, m-am regăsit față în față cu întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată cu adevărat: Cine sunt fără tenis? Ce rămâne din tine când identitatea ta a fost construită în jurul a ceva ce nu mai poți atinge?

Tenisul a fost bătăile inimii mele, de când mă știu. Mirosul terenului proaspăt, sunetul mingii, liniștea dinaintea serviciului — nu erau doar gesturi ale sportului, ci ritualuri ale sufletului meu. M-a format, m-a pus la încercare și mi-a definit scopul într-un mod în care nimic altceva nu ar fi putut. Mi-a oferit disciplină, bucurie, durere și o voință de neclintit să mă ridic de fiecare dată când am căzut. Ani la rând, viața mea s-a învârtit în jurul antrenamentelor, turneelor, zborurilor, recuperărilor și clasamentelor. Și am iubit totul — fiecare moment epuizant și minunat.

Dar viața, așa cum face uneori, m-a aruncat în necunoscut. Fie că a fost vorba de accidentări, controverse sau provocări personale, am fost nevoită să mă opresc. Nu doar să încetinesc — să mă opresc de tot. Iar în acea pauză forțată, am simțit ceva ce nu mai simțisem până atunci: frică. Nu frica de a pierde un meci, ci frica de a mă pierde pe mine. Cine sunt eu fără rutină, fără rachetă, fără zgomotul tribunei?

La început, am rezistat. Am încercat să mă conving că poate era timpul să merg mai departe, că am oferit suficient, am demonstrat suficient, am câștigat destul. Dar oricât de departe am încercat să fug de adevăr, un lucru continua să mă urmărească: nu eram gata să renunț.

Jocul mă chema din nou — nu pentru faimă, nu pentru trofee, ci dintr-o iubire pură. O iubire care te face să te trezești devreme și să adormi târziu. Una care uneori doare, dar nu dispare niciodată. Mi-a lipsit provocarea, efortul, munca. Mi-a lipsit emoția de a păși pe teren, știind că e doar despre mine, mintea mea și adversara mea. Mi-a lipsit lupta pentru fiecare punct, nu pentru că trebuia — ci pentru că voiam.

De aceea, astăzi aleg să vorbesc — nu ca să închid gura speculațiilor, ci ca să spun adevărul meu.

Revin.

Aceasta nu este o decizie luată peste noapte. Nu e despre a dovedi ceva sau a recăpăta ce a fost. Este despre a onora partea din mine care nu a încetat niciodată să creadă în visul acesta. Este despre a scrie un nou capitol — nu ca o continuare a trecutului, ci ca o afirmare a tot ceea ce am devenit în timpul departe de teren.

Drumul înapoi nu este niciodată ușor. Revenirile nu sunt făcute din aplauze și victorii ușoare. Sunt făcute din dimineți devreme, îndoieli, eșecuri și victorii tăcute, atunci când nimeni nu te vede. Știu că vor fi obstacole. Știu că unii vor întreba „de ce?”. Dar știu și asta: mă întorc mai puternică, mai înțeleaptă și mai echilibrată decât am fost vreodată — nu doar ca jucătoare, ci ca om.

Timpul departe de joc mi-a oferit lecții pe care nu le-aș fi învățat niciodată pe teren. Am învățat să accept incertitudinea, să am răbdare și să lupt pentru lucrurile care contează. Am învățat că forța nu e mereu zgomotoasă. Uneori, ea se găsește în tăcere, în liniște și în rezistență. Cel mai mult, am învățat că poți pierde totul și totuși să revii — dacă inima ta încă vibrează pentru acel lucru.

Și a mea încă vibrează.

România, țara mea dragă — mi-ai dat totul. Pasiunea din vocile voastre, steagurile fluturate în tribune, mesajele voastre din momentele întunecate — ați fost acolo chiar și când eu nu mai eram la cel mai înalt nivel. Mi-ați reamintit cine sunt și de unde vin. Port acea mândrie cu mine de fiecare dată când pășesc pe teren.

Fanilor mei din toată lumea — nu aveți idee cât de mult a contat sprijinul vostru. În clipele de îndoială, credința voastră m-a susținut. În tăcere, vocile voastre au răsunat. În întuneric, cuvintele voastre mi-au adus lumină. Mi-ați amintit că această călătorie nu a fost niciodată doar a mea. Vă mulțumesc că ați așteptat, că ați sperat, că nu ați renunțat la mine.

Echipei mele, familiei mele, celor apropiați — onestitatea voastră, iubirea voastră și prezența voastră neclintită au fost fundația mea. M-ați văzut la cel mai jos punct și m-ați ridicat mai sus decât aș fi putut vreodată singură. Această revenire este a noastră.

Și pentru tinerii sportivi care mă privesc — să vă fie clar: poți cădea, poți face pauze, poți fi pus la îndoială. Dar atâta timp cât îți păstrezi inima deschisă și voința vie, poți reveni. Nu e vorba să fii mereu în top — e vorba să nu renunți niciodată la tine.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Nu promit rezultate rapide sau finaluri ca în povești. Ce pot promite este asta: voi da tot ce am. Voi lupta pentru fiecare punct. Voi păși din nou pe teren cu iubire, recunoștință și foc în suflet.

Aceasta nu este o revenire condusă de orgoliu — este o întoarcere bazată pe scop. O reamintire pentru mine și pentru lume că, chiar și când viața te doboară, te poți ridica din nou — nu ca cel care ai fost, ci ca cineva nou, mai puternic.

Așadar, iată-mă. Nu încep din nou — ci încep mai departe.

Să înceapă următorul capitol.