Viața în ruine: Povestea nespusă a trecutului dureros al Simonei Halep

Viața în ruine: Povestea nespusă a trecutului dureros al Simonei Halep

M-am născut în lumina soarelui de pe țărmul Mării Negre, dar am crescut printre umbre. De multe ori oamenii mă văd doar ca pe o campioană, un trofeu ridicat în aer, un zâmbet în fața camerelor, o poveste de succes cu final fericit. Dar ceea ce nu văd este copilul care a plâns în tăcere, adolescenta care și-a sacrificat trupul, tânăra femeie care s-a simțit uneori prizonieră în propria viață.

Nu voi putea niciodată să uit acele dimineți reci, când părinții mei îmi spuneau că trebuie să merg la antrenament în loc să dorm încă puțin sau să merg la joacă cu ceilalți copii. Tenisul nu era o alegere, era o soartă. Simțeam că, odată ce am pus mâna pe prima rachetă, drumul meu era deja scris. Dar în fiecare victorie de mai târziu s-au ascuns lacrimi nerostite, renunțări dureroase și dorințe înăbușite.

Încă aud glasul mamei, repetându-mi: „Trebuie să fii mai puternică decât ceilalți, Simona. Nu te poți opri.” Și eu, copil fiind, credeam că puterea înseamnă să taci, să reziști, să înghiți în tine.

—

Puțini știu cât de mult m-am luptat cu propriul corp. La șaptesprezece ani, când altele învățau să își iubească feminitatea, eu mi-am privit trupul ca pe un obstacol. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Nu pot să alerg suficient de repede, nu pot să lovesc suficient de liber.” Atunci am ales să renunț la o parte din mine, sperând că astfel îmi voi câștiga viitorul.

Operația aceea a fost ca o rană adâncă, nu doar fizică, ci și emoțională. Am simțit că mi-am sacrificat feminitatea pe altarul performanței. În nopțile de după, când durerile îmi sfâșiau corpul, mă întrebam: „Merită?” Dar vocea din mine îmi răspundea: „Trebuie.”

A fost primul moment când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să-ți pui viața în ruine pentru un vis.

—

Am urcat pe podiumuri, am ținut trofee, am fost numită „cea mai bună”. Dar în spatele aplauzelor se ascundea o liniște asurzitoare. După fiecare victorie, mă întorceam în cameră și simțeam un gol imens. Nu era fericirea pe care mi-o imaginasem. Era doar presiune pentru următorul meci, următorul trofeu, următoarea dovadă că merit să exist în ochii lumii.

Îmi amintesc de finalele pierdute. Lacrimile de atunci nu au fost doar pentru o înfrângere sportivă. Au fost pentru fiecare copilărie neavută, pentru fiecare vis personal sacrificat, pentru fiecare clipă în care am simțit că nu sunt suficientă. Când toată lumea scria „Halep, din nou învinsă”, eu citeam în acele titluri o condamnare a propriei mele ființe: „Nu ești demnă de iubire.”

—

Am avut lângă mine oameni, antrenori, prieteni de drum. Dar uneori singurătatea era mai apăsătoare decât zgomotul mulțimii. În camerele de hotel din toată lumea, îmi auzeam propria respirație ca pe un ecou al unei vieți goale.

Familia mea a sacrificat totul pentru mine, dar uneori am simțit că iubirea lor era condiționată de reușitele mele. Îmi doream să fiu doar „Simona, fiica lor”, nu „Simona, speranța familiei”.

Iar când au venit zvonurile, acuzațiile, scandalurile, am simțit cum lumea mea se prăbușește. Oamenii care aplaudaseră la victoriile mele au început să arunce cuvinte grele, să mă privească cu suspiciune. Era ca și cum zidurile pe care le-am construit din sudoare și lacrimi se sfărâmau sub greutatea minciunilor.