Dragostea Simonei Halep pentru fanii ei este nesfârșită.

Camera de hotel era liniștită, cu excepția unui murmur ușor venit din orașul de dedesubt. O adiere răcoroasă intra prin ușa balconului deschis, aducând cu ea ecoul îndepărtat al traficului și al vieții urbane. Simona Halep stătea pe marginea patului, încă îmbrăcată în echipamentul de antrenament, cu un prosop pe umeri. O dureau ușor picioarele după sesiunea din acea zi, dar era o durere bună – una care-i amintea că e din nou acolo unde îi este locul.

În fața ei, pe o măsuță de birou, se afla un carnețel. Coperta era simplă, albastru deschis, colțurile ușor îndoite de la cât fusese purtat prin geantă. Nu era un jurnal. Nu cu adevărat. Doar un loc în care își așternea gândurile când deveneau prea multe pentru a le ține doar în minte. Nu mai scrisese în el de dinainte de suspendare. Acum, în liniștea serii, l-a deschis.

A răsfoit pagini pline de notițe despre turnee, planuri de antrenament și gânduri împrăștiate – până a găsit una albă. A privit-o o clipă.

Apoi, încet, a început să scrie.

—

“Nu știu cum să încep, decât cu adevărul: îmi iubesc fanii. Vă iubesc pe toți atât de mult.”

“Ați fost cu mine în fiecare capitol – la fiecare victorie, fiecare înfrângere, fiecare accidentare și fiecare luptă de revenire. M-ați purtat prin cele mai înalte momente și, mai important, prin cele mai grele.”

“Au fost momente, mai ales în ultimul an, în care am simțit că lumea m-a abandonat. Au fost dimineți în care nu puteam deschide televizorul, nici măcar telefonul. Nu știam ce să spun. Nici nu mai știam cine sunt fără tenis.”

“Dar apoi… au venit mesajele voastre.”

—

S-a oprit. Mâna îi tremura ușor, nu de oboseală, ci de emoție. Citise sute de scrisori și mii de mesaje online – unele de la fani din România, altele din locuri unde nici nu fusese vreodată. Cuvinte de încurajare, de încredere, de susținere necondiționată.

Își aminti de o scrisoare în special, de la o fetiță pe nume Irina, din Iași:

“Chiar dacă nu vei mai câștiga niciodată un punct, pentru mine vei rămâne mereu campioana mea.”

Simona plânsese când o citise. Nu era vorba despre trofee. Nu fusese niciodată. Era vorba despre oamenii pe care îi inspirase doar prin faptul că a luptat, că nu a renunțat niciodată.

A continuat să scrie.

—

“Cred că lumea uită cât de singur poate fi acest drum. Tenisul pare strălucitor din exterior, dar când călătorești 40 de săptămâni pe an, trăiești în camere de hotel și iei mese singură, începe să-ți apese pe suflet.”

“Dar am știut mereu că undeva, în tribune sau în fața unui ecran, cineva se uită. Cineva crede în mine. Chiar și atunci când eu nu mai credeam.”

“Ați fost acolo când eram o adolescentă firavă, cu o geantă de rachete mai mare decât mine și visuri și mai mari. Ați fost acolo când am pierdut trei finale de Grand Slam înainte să câștig prima. Și când, în sfârșit, am reușit la Paris… v-am simțit inimile bătând la unison cu a mea.”

“Nu erați doar spectatori. Erați cu mine.”

—

S-a lăsat pe spate în scaun, cu ochii umezi. Afară, luminile orașului începeau să strălucească. Mâine urma un nou meci – doar un turneu mic, de pregătire. Dar simțea că e diferit. Fiecare pas pe teren, în acele zile, se simțea ca un dar.

Și acea putere regăsită i se datora, în parte, oamenilor cărora le scria.

—

“Uneori mă întreb de ce mai lupt. De ce mă mai trezesc, mă mai antrenez, îmi forțez corpul la limită, când am realizat deja mai mult decât visam. Și răspunsul e mereu același: din cauza voastră.”

“Pentru că atunci când privesc în tribune și văd un steag românesc fluturând între străini… când aud pe cineva strigându-mi numele cu o voce tremurândă de emoție… când o fetiță se apropie de fileu cu o minge și un zâmbet și îmi spune «Ești eroina mea» – cum să nu continui?”

“Voi nu doar urmăriți tenisul. Îl trăiți. Îl simțiți alături de mine.”

—

S-a oprit din scris pentru o clipă și a inspirat adânc. A ieșit pe balcon, privind orașul. Un cuplu râdea pe trotuar. Un băiat pe bicicletă trecu în viteză. Viața curgea în jurul ei, iar ea stătea acolo – recunoscătoare, vulnerabilă, încă învățând cum să-și deschidă inima.

Când s-a întors la carnețel, mâna i se mișca mai repede acum, de parcă toate cuvintele așteptaseră acest moment.

—

“Vă iubesc – nu în felul în care o spun celebritățile, ca o replică învățată pe covorul roșu. Vă iubesc în acel mod liniștit, autentic. Vă iubesc pentru că ați crezut într-o fată care nu a avut nici cel mai puternic serviciu, nici cea mai tare voce. Vă iubesc pentru că ați iubit luptătoarea din mine.”

“Chiar și când eram frântă, mi-ați amintit că nu sunt terminată. Chiar și când am avut îndoieli, voi n-ați avut. Chiar și când lumea șoptea «s-a dus», voi ați strigat «încă nu».”

“Vă mulțumesc că ați fost în spatele meu când nici eu nu puteam sta dreaptă. Vă port puterea cu mine de fiecare dată când intru pe teren. E în fiecare forehand, fiecare retur, fiecare sprint pe linia de fund.”

“Nu aș fi cine sunt astăzi fără voi.”

“Și vă promit asta – de acum înainte, fiecare meci pe care îl joc, fiecare provocare pe care o înfrunt, fiecare luptă pe care o duc… o fac pentru voi.”

“Cu toată inima, mereu,
Simona.”

—

A închis carnețelul și a ținut mâna o clipă pe copertă, ca și cum ar fi sigilat acea scrisoare într-un loc sacru. Poate că o va împărtăși într-o zi. Poate că nu. Dar cuvintele erau reale, și asta conta.

Afară, noaptea se adâncea. Dar înăuntru, Simona Halep se simțea puțin mai ușoară. Puțin mai puternică.

Pentru că iubirea – iubirea adevărată, venită de la oameni reali – are puterea de a ridica chiar și cele mai grele inimi.