Simona Halep este sinceră despre maternitate: «Nimic nu se compară cu faptul că ei mă numesc „mamă”»

Soarele pătrundea prin ferestrele mari ale casei Simonei Halep din București, aruncând dâre aurii peste podeaua lustruită și peste jucăriile împrăștiate care păreau că au declarat propriul lor război. Nu o deranja dezordinea. De fapt, nu se putea abține să nu zâmbească la vederea haosului—era genul bun de haos, cel care nu ținea cont de trofee sau clasamente, dar care îi umplea inima într-un mod în care nici Wimbledon nu reușise vreodată.

Îmbrăcată într-un pulover albastru deschis, cu părul prins lejer, Simona stătea pe canapeaua din sufragerie, ținând o sticlă pe jumătate goală de suc de mere—probabil primită în grabă de la unul dintre copii. Din bucătărie se auzeau pași mici și chicoteli—copiii ei pregăteau din nou ceva.

„Viața e… diferită acum,” spuse ea, râzând, cu ochii strălucind de afecțiune. „Foarte diferită. Dar e frumoasă. Tot mă trezesc cu aceeași determinare cu care o făceam când jucam la nivel profesionist, dar acum e vorba despre a-i îmbrăca, hrăni și scoate pe copii din casă înainte de ora 8 dimineața, nu despre pregătirea pentru un meci.”

Aranjă un ursuleț de pluș pe perna de lângă ea. „Acesta e al lui David. E micuțul meu taifun—are trei ani, plin de energie și absolut convins că e mai rapid decât mine. Zilele trecute m-a provocat la o cursă în curte. Bineînțeles că l-am lăsat să câștige. Și-a ridicat brațele în aer și a strigat: ‘Am bătut-o pe mama Halep!’” Râse. „E prea mic să înțeleagă ce înseamnă asta, dar auzindu-l spunând-o așa? A fost aur curat.”

Simona se uită spre holul unde fiica ei, Lara, tocmai își făcuse apariția—cu buclele săltând și un zâmbet ștrengăresc, ținând o creion în mână și o foaie suspect de verde în cealaltă.

„Lara are cinci ani și se comportă de parcă ar avea douăzeci. Pune întrebări la care nici eu nu știu să răspund. Ieri, m-a întrebat de ce cerul nu e roz și dacă pot câștiga un trofeu pentru cele mai bune clătite. I-am spus că probabil bunica ei ar câștiga locul întâi.”

Se lăsă pe spate în canapea, în timp ce de undeva din spate se auzeau sunetele unui pian de jucărie. „Știi, am petrecut atâția ani alergând după perfecțiune—pe teren, la antrenamente, în tot ce făceam. Fiecare punct conta. Fiecare detaliu. Acum? Am învățat să las lucrurile să curgă. Când Lara vrea să poarte șosete pe mâini și se autointitulează ‘Prințesa Banana’, mă adaptez. Iar când David desenează pe pereți, fac o poză înainte să șterg. M-au schimbat.”

Simona făcu o pauză, vocea ei devenind mai blândă.

„A fost o perioadă în care nu eram sigură că o să am parte de asta,” spuse, aproape în șoaptă. „Tennisul era totul. Și nu mă înțelege greșit, l-am iubit—încă îl iubesc. Dar să fii mamă? Te aduce cu picioarele pe pământ. Te smerește. Îți testează răbdarea într-un mod în care niciun meci nu o face.”

Deodată, Lara apăru alergând în cameră, cu brațele pline de desene. „Mama! Uite! Ți-am făcut un desen în care câștigi! Asta ești tu cu trofeul, iar noi—eu, David și tati—suntem în public!”

Simona privi desenul cu o admirație sinceră, trecându-și degetele peste urmele de creion colorat. „Wow,” spuse ea, zâmbind larg. „Arăt foarte puternică aici.”

„Ești puternică,” insistă Lara. „Ești cea mai puternică mamă din lume.”

„Mai puternică decât Rafa?” o tachină Simona.

Lara se gândi un pic. „Hmm… bine. Poate locul doi.”

Simona râse. „Accept locul doi după Rafa.”

David nu era departe. Intra vijelios în cameră cu o rachetă de jucărie într-o mână și o banană în cealaltă. „Mama, vreau să jucăm tenis! Eu am racheta! Tu fii Serena, iar eu sunt Spider-Man!”

„Spider-Man?” Simona ridică din sprâncene. „N-am știut că joacă tenis.”

„Acum joacă!” declară David cu toată convingerea.

Se ridică de pe canapea, lăsând deoparte sticla de suc, și îi urmă pe copii spre hol, unde era întins un covoraș moale—un teren improvizat. Se aplecă la nivelul lor, ținând o minge din spumă. „Bine, Spider-Man. Dar fără pânze de păianjen ca să câștigi puncte!”

Au jucat așa aproape o jumătate de oră, cu multă gălăgie, râsete și doar câteva mici lovituri accidentale cu racheta. Simona nu a ținut scorul—nimeni nu a făcut-o—dar simțea că câștigă cu fiecare chicotit și fiecare zâmbet mândru al copiilor ei.

După ce lucrurile s-au liniștit și copiii s-au dus să se uite la desene animate, Simona s-a întors pe canapea cu o ceașcă de ceai. Părea liniștită, umerii relaxați într-un mod rar întâlnit în anii ei activi.

„Când eram în circuit, trăiam dintr-o valiză. Programul meu însemna aeroporturi, antrenamente, camere de hotel, conferințe de presă. Era palpitant, dar și obositor. Acum tot obosesc—dar din cauza poveștilor de seară și a îmbrățișărilor de la miezul nopții, nu din cauza fusului orar. Și n-aș schimba asta pentru nimic.”

Ridică o fotografie înrămată de pe măsuță—o imagine alb-negru în care ridica trofeul de la Roland Garros din 2018. Lângă ea, o fotografie mai nouă: ea ținându-i în brațe pe cei doi copii, zâmbind la plajă.

„O să fiu mereu mândră de ce am realizat în tenis. Trofeele, momentele acelea—fac parte din mine. Dar asta,” spuse, făcând semn spre sunetele din fundal ale copiilor cântând, „asta e adevărata moștenire pe care vreau s-o las în urmă.”

„Poate într-o zi vor vrea să joace tenis. Sau poate nu. Nu mă deranjează, atâta timp cât sunt pasionați de ceea ce fac. Și să știe că mama lor a muncit din greu—nu doar pentru trofee, ci și pentru ei.”

Telefonul vibra ușor pe masă. Un mesaj de la o prietenă care o întreba dacă va participa ca invitat special la Openul României.

Zâmbi, scrise rapid „Poate 😊” și se ridică să-l ajute pe David să scoată o mașinuță de sub canapea.

„Un lucru e sigur,” spuse peste umăr, „mișcările mele pe teren sunt încă bune. Mulțumită jucăriilor pe care le evit zilnic.”

Și cu asta, Simona Halep—campioană pe teren, și acum campioană la povești de noapte bună, pupici pentru bubițe și mic dejunuri cu banane—a revenit la cel mai frumos rol al vieții ei: acela de mamă.