Simona Halep își prezintă fratele (Nicolae Halep)

Dacă mi-ai urmărit cariera în tenis, probabil îmi știi statisticile — titlurile de Grand Slam, locul 1 mondial, meciurile grele pe zgură și iarbă. Dar astăzi vreau să vorbesc despre cineva care nu e în lumina reflectoarelor. Cineva care nu a dat niciun forehand pe un teren central și nu a ținut în mâini un trofeu în fața a mii de oameni, dar care mi-a fost alături la fiecare pas.

Permite-mi să ți-l prezint pe fratele meu: Nicolae Halep.

Eu îi spun Nicu — așa îi spun toți cei apropiați. Este cu patru ani mai mare decât mine și, chiar și astăzi, este unul dintre cei mai puternici, buni și echilibrați oameni pe care îi cunosc. Oamenii mă întreabă adesea cum am reușit să fiu atât de disciplinată, să am atâta tărie mentală și rezistență în carieră. Răspunsul meu? Mult din tot ce sunt vine din faptul că am crescut alături de Nicu.

—

Copilăria noastră în Constanța

Am crescut în Constanța, într-o casă modestă, dar plină de căldură, de zgomot și de vise. Tata, Stere, a fost fotbalist, iar mama, Tania, avea un mic magazin de haine. Sportul a făcut mereu parte din viața noastră, dar Nicu a fost cel care mi-a arătat prima dată ce înseamnă să concurezi.

Juca fotbal, iubea sportul și era mereu plin de energie. Eu, mică fiind, îl urmăream peste tot — în curte, pe teren, la tenis. Era modelul meu și primul meu adversar. Dacă alerga, voiam să alerg și eu mai repede. Dacă lovea mingea, voiam s-o lovesc și eu. Și de fiecare dată când cădeam sau oboseam, era acolo — uneori mă tachina, dar mereu mă ajuta să mă ridic.

Nicu m-a învățat să fiu puternică. Nu prin vorbe, ci prin exemplu.

—

Primul meu susținător

Am început să joc tenis serios pe la șase ani. Nu era nimic glamoros — terenuri vechi, dimineți reci, ore lungi. Dar Nicu nu m-a făcut niciodată să simt că pierd ceva din copilărie. Din contră, făcea totul să pară o aventură. Era în tribună la meciuri, chiar și când nu venea nimeni altcineva. Îmi căra geanta, îmi filma meciurile cu o cameră veche împrumutată și mereu mă făcea să cred că pot câștiga — chiar și când plângeam după înfrângeri.

N-a fost niciodată genul care să mă preseze. N-a jucat rolul de antrenor. Doar un frate mai mare care credea că pot fi grozavă — cu mult înainte ca eu să cred asta despre mine.

Țin minte un moment care mi-a rămas în suflet. Aveam 14 ani și plecam pentru prima dată la un turneu internațional. Eram speriată, timidă, deja cu dor de casă înainte să plec. Nicu mi-a dat un bilețel înainte să mă urc în autocar.

Scria așa:
„Nu trebuie să fii cea mai bună azi. Doar dă tot ce poți. Eu cred în tine.”

Încă păstrez acel bilețel.

—

În culisele carierei mele

De-a lungul anilor, echipa mea s-a schimbat — antrenori, preparatori fizici, sponsori. Dar un lucru a rămas constant: Nicu. Nu și-a dorit niciodată faimă. Nu a cerut recunoaștere. Dar a fost mereu acolo — în umbră, dar prezent.

La Wimbledon 2019, cea mai mare victorie a carierei mele, Nicu era în spate, în culise. N-a venit pe teren, n-a plâns în fața camerelor. Dar după, în liniștea vestiarului, m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: „Acum chiar ești regina României.”

Am râs și i-am spus: „Nu, eu sunt doar sora ta care a avut o zi bună.”

A zâmbit. Asta e legătura noastră — mereu sinceră, mereu cu picioarele pe pământ.

—

Viața dincolo de tenis

Acum că m-am retras din circuit, avem în sfârșit mai mult timp împreună. E ciudat — ani la rând, vorbeam doar despre antrenamente, puncte, turnee. Acum vorbim despre lucruri normale. Familie. Vacanțe. Mâncare. E tată acum, iar eu sunt mătușă. Și îmi place mult să-l văd în rolul de părinte — echilibrat, calm, implicat.

Încă se uită la toate meciurile mele, chiar dacă sunt de caritate sau demonstrative. Și da, încă îmi critică serviciul, cum o făcea mereu. „Simona, parcă ai uitat cum se lovește mingea aia plată,” îmi spune râzând. Dau ochii peste cap. Dar îl ascult — pentru că știu că în glumele lui e adevăr. Și, mai ales, dragoste.

—

Rădăcini comune

Venim din același loc — aceleași străzi, aceiași părinți, aceleași valori. Și deși am ales drumuri diferite, știu că el înțelege greutatea pe care am purtat-o. Să fii imaginea tenisului românesc, să simți presiunea unei națiuni întregi — nu a fost mereu ușor. Dar Nicu m-a ținut mereu ancorată. Mi-a reamintit cine sunt: o fată simplă din Constanța care iubește mingea de tenis.

Când mă întreabă cineva dacă aș fi reușit fără el, răspund mereu: poate. Dar n-aș fi reușit în același fel. Nu cu atâta bucurie. Nu cu atâta echilibru. Nu cu picioarele pe pământ.

—

De ce îți spun asta

Știi deja povestea mea. Ai văzut victoriile, lacrimile, trofeele. Dar în spatele fiecărui sportiv este o rețea de iubire și sprijin tăcut. Pentru mine, fratele meu e acea ancoră. M-a ținut concentrată când faima m-a copleșit. M-a liniștit când criticii urlau. M-a ținut reală când lumea din jur devenea prea mare.

Vreau ca lumea să știe că Nicolae Halep nu este doar fratele meu — este fundația mea. Coechipierul meu în viață.

Poate nu va da niciodată interviuri. Poate nu va urca vreodată pe un podium. Dar merită unul.

Așa că, Nicu, din toată inima mea:
Mulțumesc. Pentru tot. Ai fost mereu campionul meu tăcut.