Simona Halep a spus că părăsirea fostului ei iubit îi poate opri cariera și a adăugat că va continua să o facă bine.

Tenisul a fost mai mult decât un sport pentru mine – a fost viața mea. Încă de când am pus pentru prima dată mâna pe o rachetă, la vârsta de patru ani, în orașul meu natal Constanța, am știut că mi-am găsit drumul. Nu eram cea mai înaltă, nici cea mai puternică, și nici cea mai vocală jucătoare de pe teren, dar aveam ceva: determinare. Am crezut mereu în muncă, disciplină și concentrare – iar aceste valori mi-au modelat întreaga carieră.

Primele mele zile în tenis

Crescând, aveam visuri mari. O urmăream la televizor pe Justine Henin – a fost o inspirație uriașă pentru mine – și visam ca într-o zi să joc pe aceleași terenuri, sub aceleași lumini, cu mulțimea scandându-mi numele. Părinții mei, în special tatăl meu, au făcut mari sacrificii ca să mă susțină. Au crezut în mine chiar și atunci când vremurile erau grele.

La 17 ani, am plecat de acasă pentru a concura la nivel internațional. Am ratat zile de naștere, sărbători, momente normale din adolescență, dar nu am avut niciodată îndoieli în privința scopului meu. Tenisul mi-a cerut totul – iar eu i-am dat tot ce am avut.

Drumul spre top

Am început să mă fac remarcată în jurul anului 2013, când am început să câștig constant titluri WTA. În acel an, am câștigat șase turnee, iar clasamentul meu mondial a urcat vertiginos. Am simțit că toată munca grea începea să dea roade. Dar nu a fost ușor – fiecare pas înainte a venit cu provocările sale.

În 2014, am ajuns în prima mea finală de Grand Slam, la Roland Garros. Am pierdut atunci în fața Mariei Sharapova, în trei seturi, dar a fost unul dintre cele mai emoționante meciuri din viața mea. Am plâns după – nu pentru că am pierdut, ci pentru că am realizat că aparțin acolo, printre cei mai buni.

Ajungând numărul 1 mondial

Unul dintre cele mai mândre momente ale carierei mele a fost atunci când am devenit numărul 1 mondial, în 2017. Acea realizare nu a fost despre un singur meci sau un singur turneu – ci despre ani de consecvență, reziliență și evoluție. Am avut suișuri și coborâșuri, dar am mers mereu înainte. Acel loc în clasament a însemnat enorm pentru mine, pentru că a demonstrat că nu trebuie să fii cea mai spectaculoasă sau cea mai puternică pentru a ajunge în vârf. Trebuie doar să ai inimă și credință.

Visul Grand Slam-ului

Ani de zile am fost întrebată: „Când vei câștiga un Grand Slam?” Am auzit întrebarea asta la nesfârșit. Am fost aproape de multe ori – cea mai dureroasă a fost finala de la Roland Garros din 2017, unde am condus, dar am pierdut în fața Jelenei Ostapenko. A fost un eșec care m-a durut profund și m-a făcut să mă îndoiesc de mine. Dar m-a și întărit.

În 2018, totul s-a schimbat. Am câștigat primul meu titlu de Grand Slam la Roland Garros, învingând-o pe Sloane Stephens într-o bătălie de trei seturi. Acel moment, când am ridicat trofeul la Paris, a fost împlinirea unui vis din copilărie. Îmi amintesc fiecare secundă – sunetul mulțimii, emoția, eliberarea, mândria. Am simțit că purtam speranțele întregii țări cu mine.

În anul următor, am câștigat Wimbledon, învingând-o pe Serena Williams în finală. Acela a fost, fără îndoială, cel mai bun meci din viața mea. Am intrat pe teren calmă, concentrată și pregătită. O respect enorm pe Serena – este o legendă – dar acea zi a fost a mea. Să câștig pe Terenul Central de la Wimbledon a fost ceva magic.

Accidentările și luptele interioare

Tenisul nu înseamnă doar trofee. Înseamnă și durere – fizică și emoțională. Am avut parte de accidentări, iar fiecare m-a învățat răbdarea. De la probleme la spate, la rupturi musculare și, mai târziu, o accidentare serioasă la genunchi, a trebuit să învăț să-mi ascult corpul. Au fost momente în care nu puteam să mă antrenez, să mă mișc, să concurez – și acelea au fost cele mai grele lupte.

Dar cel mai greu moment al carierei mele a venit în 2022, când am fost suspendată provizoriu din cauza unei acuzații de dopaj. Am fost șocată. Am jucat mereu cinstit, am respectat regulile. A fost ca și cum pământul mi-a fost smuls de sub picioare. Am luptat din greu să-mi demonstrez nevinovăția și încă cred că adevărul va ieși complet la iveală. Acea experiență m-a zdruncinat – dar m-a învățat și cât de important este să lupți pentru tine și să rămâi puternic, chiar și când lumea te pune la îndoială.

Ce mi-a oferit tenisul

Tenisul mi-a oferit totul. M-a învățat disciplină, rezistență, cum să lupt pentru obiectivele mele. Mi-a oferit bucurie, frustrare, inimi frânte și succes. Mi-a oferit ocazia de a reprezenta România pe scena internațională. Să aud imnul României după ce câștigam un turneu – au fost momente de neuitat.

Am cunoscut oameni extraordinari, am călătorit în toată lumea și am învățat din fiecare victorie și înfrângere. Sportul m-a format ca om, ca femeie, ca profesionist.

Gândindu-mă la viitor

Am spus de multe ori că nu mă tem de finalul carierei. Am realizat mai mult decât mi-am imaginat vreodată: două titluri de Grand Slam, numărul 1 mondial, peste 20 de titluri WTA și milioane de amintiri. Nu știu exact ce îmi rezervă viitorul, dar știu că vreau liniște, echilibru și, poate, într-o zi, o familie a mea.

Indiferent dacă voi reveni în tenis într-un alt rol – antrenoare, mentor sau ambasador – voi iubi mereu acest sport. Va rămâne întotdeauna parte din mine.

Un mesaj pentru fanii mei

Pentru toți cei care m-au susținut de la început: vă mulțumesc. Mesajele voastre, steagurile din tribune, aplauzele, încurajările – m-au ajutat să trec peste meciurile grele și momentele dificile. România, ești mereu în inima mea.

Dacă am inspirat măcar o fată să creadă în ea însăși, consider că drumul meu a fost un succes. Am venit dintr-un oraș mic, cu un vis mare, și am muncit în fiecare zi ca să-l transform în realitate. Asta vreau să rămână în amintirea oamenilor despre mine.

Tenisul mi-a oferit o poveste, și sunt recunoscătoare pentru fiecare capitol.

Cu drag și respect,
Simona Halep