Aș prefera să mor decât să te accept ca tată, Simona Halep.

Aș prefera să mor decât să te accept ca tată, Simona Halep.”

Cuvintele răsunaseră ca o lovitură de ciocan pe marmura rece a camerei. În aer plutea un miros greu, de fum de țigară amestecat cu parfumul vechi al mobilei de lemn. Ea stătea în picioare, cu mâinile strânse în pumni, cu obrajii aprinși, cu respirația scurtă. El, bărbatul care îi marcase existența, se afla în fața ei, cu ochii umezi și furioși, incapabil să accepte că autoritatea lui fusese sfâșiată în bucăți.

Simona nu mai era copilul ascultător care tăcea la fiecare reproș, care accepta fiecare insultă sub pretextul „așa fac părinții, știu mai bine”. Nu. Acum era femeia care câștigase turnee, care își construise o carieră, care îndurase suspiciuni și scandaluri, și care își vedea viața personală ca pe un ultim refugiu. Și totuși, chiar și acolo, umbra lui pătrunsese.

— Cum poți să spui asta? întrebă el, cu o voce joasă, dar tremurândă. Eu sunt sângele tău. Eu te-am făcut.

— Nu, îi răspunse ea, cu un calm amar. Tu m-ai distrus. Și dacă sângele înseamnă doar lanțuri și suferință, atunci nu vreau să mai am nimic de-a face cu el.

Camera amuți. Simona își simțea inima bătând nebunește, dar era pentru prima dată când nu regreta ce scosese pe gură. Adevărul fusese închis prea mult timp în ea.

Totul începuse demult, cu ani în urmă. Copilăria ei fusese un câmp de bătălii invizibile. Pe terenul de tenis, era împinsă dincolo de limite, ore nesfârșite de antrenamente, strigăte, critici, lovituri în plasa scurtă a rușinii. „Nu e destul! Mai tare! Mai rapid! Mai mult!” Glasul tatălui răsuna în urechi până și noaptea.

Uneori, după antrenamente, mergea în cameră și plângea cu capul în pernă. Dar lacrimile erau interzise. Dacă el o prindea plângând, îi spunea că slăbiciunea nu are loc în lumea campionilor.

Ani la rând, Simona se convinsese că totul era pentru binele ei. Că acea durere avea un scop. Și poate că într-un fel fusese adevărat — reușise să ajungă în vârf, să fie aplaudată pe stadioane, să își audă numele scandat de mii de oameni. Dar în spatele fiecărui trofeu se ascundea o cicatrice invizibilă: pierderea copilăriei, tăcerea forțată, frica de propriul tată.

„Eu te-am făcut campioană” — îi spunea el mereu. Și ea, din loialitate sau teamă, își mușca buzele și tăcea.

Dar astăzi nu mai era dispusă să tacă.

Întâlnirea aceea nu fusese întâmplătoare. Tatăl o chemase sub pretextul unei „discuții de familie”. Dar Simona știa ce urma să urmeze. De câteva săptămâni, presa scormonea în viața lor personală. Apăruseră articole care sugerau că el ar fi implicat în afaceri dubioase, că ar fi cheltuit bani din sponsorizările ei pe jocuri de noroc și investiții fantomă. Ea se simțea prinsă într-o plasă de rușine nemeritată.

— Am nevoie să ieși public și să spui că sunt nevinovat, îi spuse el, cu privirea fixă. Tu ai voce, tu ai credibilitate. Lumea te crede.

Simona își mușcă buzele. O parte din ea știa că scena aceasta se va repeta mereu, sub alte forme. Când era mică, avea nevoie să joace mai bine ca să-i apere mândria. Când devenise campioană, trebuia să-i hrănească ego-ul. Acum, când scandalurile îl ajungeau din urmă, trebuia să îi fie scut în fața opiniei publice.

— Nu, spuse ea scurt. Nu mai pot. Nu mai vreau.

— Cum adică „nu”? Tu ești fiica mea! Ți-am dat tot ce ai!

Cuvintele îl trădau. „Ți-am dat tot ce ai” — ca și cum dragostea, efortul, copilăria furată erau monede de schimb, nu fire firești ale unei relații părinte–copil.

— Nu ești tatăl meu, șopti ea, iar vocea îi tremura de furie și durere. Tată e cel care iubește, nu cel care îți pune lanțuri.

Și atunci a spus-o tare, clar, fără cale de întoarcere:

„Aș prefera să mor decât să te accept ca tată.”

⸻

Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare. El rămase în picioare, cu fața roșie, cu pumnii strânși. Pentru o clipă, Simona se temuse că va ridica mâna asupra ei, cum făcuse altădată în clipe de furie. Dar de data asta nu mai era o adolescentă neputincioasă. Dacă ar fi îndrăznit, ea ar fi ripostat.

Ea îl privea ca pe un străin. În mintea ei se derulau amintiri: cum îl așteptase în copilărie să vină la serbările școlare și el nu se arătase niciodată; cum își dorise o vorbă bună și în schimb primise doar mustrări; cum visase la o familie simplă, caldă, dar crescuse în umbra unei autorități reci și lacome.

— Pleacă, îi spuse ea într-un final, cu o liniște tăioasă. Nu mai ai ce căuta aici.

El rămase în prag, incapabil să accepte că pierduse controlul.

— Simona… ești rătăcită. Vei regreta.

Ea nu îi răspunse. Îi întoarse spatele și își închise sufletul.

În seara aceea, după ce ușa s-a trântit în urma lui, Simona s-a prăbușit pe canapea. Lacrimile au venit târziu, dar au venit. Nu erau lacrimile unei înfrângeri, ci ale unei eliberări. Ani de tăcere, de compromis, de rușine adunată se scurgeau acum din ea.

Știa că lumea din afară nu va înțelege. Presa va transforma conflictul într-un spectacol grotesc. „Fiica nerecunoscătoare își repudiază tatăl.” „Drama Simonei Halep: scandal în familie.” Dar adevărul nu putea fi redus la titluri.

În interiorul ei se năștea un alt drum. Un drum al libertății, chiar dacă plin de singurătate.

Și pentru prima dată după mult timp, Simona se simțea ea însăși.

⸻

Zilele următoare au fost un amestec de haos și liniște. Haos, pentru că telefoanele nu conteneau să sune, jurnaliștii așteptau în fața porții, iar prietenii o sunau cu întrebări jenante. Liniște, pentru că în sufletul ei, pentru prima dată, nu mai exista frica aceea constantă, vocea tatălui care o urmărea și în vis.

Își dădea seama că drumul spre adevărata eliberare abia începuse. Încă mai purta în ea cicatrici, sechele, traume. Dar pasul cel mai greu fusese făcut: ruperea lanțului.

Și poate, într-o bună zi, își va găsi curajul să vorbească deschis lumii, nu ca sportivă, nu ca simbol, ci ca femeie care a învățat că sângele nu este totul, că uneori supraviețuirea înseamnă să spui „nu”.

⸻

Ani mai târziu, când cineva avea să o întrebe ce a simțit în ziua aceea, Simona avea să răspundă simplu:

Pentru că în acel refuz radical, în acea propoziție care părea o sentință — „Aș prefera să mor decât să te accept ca tată” — se ascundea de fapt un adevăr: moartea vechii ei închisori și nașterea unei vieți libere