Vedeta de tenis Simona Halep se destăinuie: „Cred că am ales familia greșită”

Nu știu de unde să încep. Mă uit la mine, la viața mea, la drumurile pe care am mers și la urmele pe care le-am lăsat în sufletele altora, și simt că o parte din mine s-a pierdut undeva pe parcurs. Astăzi am rostit cuvinte care m-au ars pe buze: „Cred că am ales familia greșită.” Și, deși mi-e teamă că aceste cuvinte pot fi interpretate greșit, ele vin dintr-o rană adâncă, dintr-un loc unde durerea a devenit singura companie fidelă.

De atâția ani lumea mă vede doar ca pe o sportivă, ca pe fata aceea cu racheta, cu zâmbetul pe buze după victorii și cu lacrimile înfrânte după eșecuri. Dar sub tricoul ud de transpirație și sub trofeele strălucitoare stă o inimă care nu a avut mereu sprijinul la care visa. Familia mea, cea care ar fi trebuit să fie brațele mele de siguranță, uneori a fost ca un zid rece, fără căldura pe care am căutat-o.

Îți scriu, jurnalule, pentru că nu mai pot să țin în mine toate aceste gânduri. Poate că într-o zi aceste rânduri vor fi găsite și oamenii vor înțelege că succesul nu înseamnă întotdeauna fericire.

Îmi amintesc primele mele zile pe terenul de tenis. Eram o fetiță cu ochii mari și cu palmele transpirate, strângând o rachetă mai mare decât mine. Tatăl meu îmi spunea că am fost născută să fiu campioană, iar mama repeta mereu că trebuie să fiu puternică. Și am fost. Am alergat după mingi ca și cum alergam după propriul meu viitor. Dar ce am simțit atunci? O lipsă imensă de căldură. Nu era nimeni care să îmi spună: „Ești suficientă așa cum ești, chiar și fără să câștigi.”

De multe ori am visat că fac parte dintr-o altă familie – una care m-ar fi lăsat să fiu copil, să râd, să cad și să mă ridic fără presiunea de a fi mereu prima. Când ceilalți copii se jucau în parc, eu eram pe teren. Când ceilalți primeau mângâieri și povești de seară, eu primeam corecturi și reproșuri: „Ține racheta mai drept, aleargă mai repede, nu te mai plânge.”

Și totuși, i-am iubit. I-am iubit pentru că erau ai mei, pentru că în mintea mea mică nu știam să separ iubirea de durere. Dar acum, când privesc înapoi, realizez că mi-am dorit de atâtea ori să fi aparținut unei familii care să mă vadă, nu doar să mă folosească pentru un vis proiectat asupra mea.

Am câștigat trofee, am ridicat mâinile spre cer în arene pline, am simțit vibrația aplauzelor. Și totuși, când mă întorceam acasă, era liniște. O liniște grea, în care nu se vorbea despre mine ca fiică, ci ca jucătoare. Îmi spuneau: „Bravo, ai făcut România mândră.” Dar nimeni nu îmi spunea: „Sunt mândru de tine pentru că ești sufletul meu, indiferent de scor.”

Uneori, în camera de hotel după o victorie imensă, mă prăbușeam în plâns. Lacrimile nu erau de bucurie, ci de goliciune. Mă întrebam: „De ce mă simt singură chiar și atunci când lumea întreagă mă aplaudă?” Răspunsul era mereu același – pentru că familia mea nu mă aplauda cu inima, ci doar cu speranța unor rezultate mai mari.

Am trăit cu o presiune constantă, ca un ecou care îmi răsuna în urechi: „Nu ai voie să cazi. Nu ai voie să obosești. Nu ai voie să dezamăgești.” Și, jurnalule, uneori chiar și cea mai puternică inimă cedează.

Astăzi, când am rostit cuvintele: „Cred că am ales familia greșită”, am simțit o sabie tăindu-mi pieptul. Îndoiala m-a cuprins: oare chiar e vina mea? Oare eu i-am ales? Sau viața m-a pus aici și acum eu doar încerc să supraviețuiesc? Dar în același timp, îmi dau seama că un copil nu poate alege unde se naște. Totuși, uneori dorința mea secretă era să existe o altă casă, cu brațe care să mă primească fără condiții.

Nu vreau să par nerecunoscătoare. Știu că m-au susținut financiar, că m-au dus la antrenamente, că au sacrificat. Dar la ce bun toate acestea, dacă în suflet am rămas o fetiță care încă așteaptă să fie îmbrățișată?

Dacă ar fi să le scriu lor direct, cuvintele mele ar fi așa:

„Mamă, tată, fraților – vă iubesc, dar m-ați rănit. V-am purtat visurile pe umeri, dar umerii mei erau fragili. Am alergat pentru voi, am învins pentru voi, dar m-am pierdut pe mine. Am vrut să fiu copilul vostru iubit, nu doar campioana voastră. Și uneori am simțit că nu am avut de ales. Că a trebuit să mă supun, să tac, să strâng din dinți. Dar în tăcere am plâns. În tăcere am strigat: «Oare nu merit și eu iubire fără trofee?»”

Și poate nu m-ar înțelege. Poate ar spune că exagerez. Dar adevărul e că rana mea nu poate fi negată.

De multe ori, noaptea, stau și mă gândesc: dacă aș fi avut altă familie, aș fi fost mai fericită? Sau aș fi fost poate o fată simplă, necunoscută, dar plină de iubire? Ce contează mai mult – gloria lumii sau pacea inimii? Și întrebarea asta mă urmărește mereu, ca un refren al vieții mele.

Simt că m-am născut într-o poveste în care nu am avut dreptul la alegere. Am fost programată să fiu campioană, dar nu am fost pregătită să fiu fiică.

Deși scriu aceste rânduri cu durere, în mine există și o fărâmă de speranță. Speranța că, undeva în adâncul inimii, familia mea va înțelege. Speranța că nu este prea târziu să învățăm să ne iubim altfel, să ne regăsim ca oameni, nu ca roluri.

Poate că nu am ales familia greșită. Poate că familia mea a ales drumul greșit pentru a mă iubi. Și poate, într-o zi, vom învăța să ne iubim fără condiții.

Dragă jurnal, dacă cineva va citi aceste rânduri, vreau să înțeleagă că succesul poate fi o cușcă de aur. Strălucește, dar înăuntru poate fi pustiu. Și în acea pustietate, singura întrebare care doare este: „De ce nu am fost iubit pentru ceea ce sunt, și nu pentru ceea ce fac?”

Astăzi, cu lacrimi în ochi, las această scrisoare ca pe o mărturisire. O mărturisire că gloria nu vindecă lipsa iubirii, că trofeele nu pot înlocui brațele calde ale unei mame, și că poate cel mai greu meci al vieții mele nu a fost pe teren, ci în inima mea.